Hematopoeza, hemostaza și fibrinoliza

Index articole

Hematopoeza reprezint? procesul de formare a celor 3 linii celulare pornind de la celula stem pluripotent?.

Există 2 linii de diferenţiere:

  • una limfoidă, din care vor lua naştere LT, LB şi limfocitele NK
  • una mieloidă, care se vor diferenţia ulterior către:
    • linia roşie – eritroblast => reticulocit => eritrocit
    • linia plachetară – megacariocit => trombocit
    • linia albă – neutrofil, bazofil, eozinofil, monocit

Eritropoeza

Etapele eritropoezei: formarea hematiilor are ca punct de plecare celula stem hematopoetică din care provine proeritoblastul, celula cap-de-serie, nucleată, cu nucleu veziculos, halou clar perinuclear, de dimensiuni mari (18-25 µm), cu citoplasma bogată în ARN deci intens bazofilă. Următoarele etape se caracterizează prin diminuarea treptată a dimensiunilor celulei, condensarea cromatinei nucleare până la degenerescenţa nucleului şi încărcarea progresivă a citoplasmei cu Hb. Din proeritroblast ia naştere eritroblastul bazofil (16-18 µm), apoi eritroblastul policromatofil (15 µm)¸ marcând astfel acumularea Hb în citoplasmă şi caracterul acidofil al acesteia, urmează eritroblastul acidofil/oxifil (10-12 µm) care posedă un nucleu picnotic care se deplasează treptat către periferia celului (devine excentric), urmând a fi expluzat şi fagocitat de macrofagele medulare. După expluzia nucleului, celula devine reticulocit (7 µm) care mai prezintă resturi de poliribozomi. Reticulocitul părăseşte măduva şi trece în circulaţia generală (eritrodiabaza), se maturizează în 48 ore şi devine hematie adultă. În cursul celor 4 diviziuni din timpul eritropoezei, fiecare eritroblast poate da naştere la 16 hematii, iar durata totală a procesului până la reticulocit este de 5-7 zile.

Sediile eritropoezei:

  • la embrion şi făt
    • Etapa mezoblastică: are loc extraembrionar, intravascular în celulele sacului vitelin. Durează până în S5.
    • Etapa hepato-splenică: ficat, splină, timus, ganglioni limfatici. Durează până în LVI.
    • Etapa medulară: începe în LV şi are ca sediu principal măduva osoasă.
  • la adult
    • Imediat după naştere toata măduva osoasă e hematogenă. La adult măduva „roşie” se restrânge la nivelul corpurilor vertebrale, stern, coaste, scapulă, epifizele oaselor lungi. În oasele lungi, măduva hematogenă este înlocuită cu ţesut adipos (măduva galenă). Măduva hematogenă e în raport cu un debit circulator crescut (cca. ¼ din debitul cardiac), reflectând schimburile metabolice active.

Reglarea eritropoezei:

Se face prin mecanisme de tip feedback asupra celulelor nediferenţiate în funcţie de necesarul tisular de O2. Semnalul declanşator îl constituie produşii de degradare ai Hb, aparuţi în urma unei hemolize intense, efectul fiind stimularea eritropoezei. Reglarea se face prin 3 căi:

1) umoral :

  • se face prin eritropoetină şi IL3.
  • IL3 este o glicoproteină cu GM de 32 Kda, ce acţionează asupra celulelor pluripotente timpurii, pentru autoîntreţinere (hematopoieză homoplastică) şi pt. diferenţierea celulelor pluripotente, în celule diferenţiate „comise” (hematopoieză heteroplastică => 2 celule fiice ce diferă de celula mamă)
  • Eritropoetina e sintetizată 90% în corticala renală şi 10% în ficat, stimulul său fiind hipoxia tisulară şi în special hipoxia celulelor epiteliale glomerulare renale. Eritropoetina iniţiază sinteza de Hb la nivel medular, scurtează timpul de tranzit medular al eritroblaştilor în curs de maturare şi stimulează eliberarea de reticulocite în sângele periferic (eritrodiabază).
  • Eritropoeza mai necesită vitamina B12 (in deficit de factor intrinsec Castle – necesar absorbţiei vitaminei B12 – apare anemia pernicioasă/megaloblastică Biermer), acid folic, Fe, Co, Cu, vit. B6, acid pantotenic, acid ascorbic, vitamina B2, vitamina PP.  Vitamina B12 şi acidul folic intervin în sinteza acizilor nucleici. Cuprul circulă în plasmă încorporat în ceruloplasmină (proteină cu rol de feroxidază, favorizând legarea Fe de transferină) iar în eritrocit se găseşte sub formă de eritrocupreină, cu rol în procese de oxido-reducere.
  • STH
  • Tiroxina
  • Testosteronul
  • Catecolaminele

2) nervos – scăderea presiunii parţiale a O2 stimulează chemoreceptorii sinocarotidieni şi pe cale reflexă prin intermediul nervilor splahnici se transmit semnale la nivelul MH şi este crescută eliberarea de reticulocite şi hematii tinere pentru corectarea aportului de O2.

3) hormonal – dintre hormonii  care stimulează eritropoieza, amintim:

Există şi hormoni care inhibă eritropoeza: estrogenii.

Leucopoeza

Leucopoeza are loc în măduva osoasă hematogenă şi în organele limfoide (timus, splină) sub influenţa unor factori stimulatori = limfokine (aparţin familiei citokinelor).

Formarea leucocitelor porneşte de la celula stem (suşă) omnipotentă şi urmează etape diferite pentru seria granulocitară, limfocitară şi monocitară.

  • Seria granulocitară:
    • pornind de la celula stem ia naştere mieloblastul (20 µm), cu nucleu mare şi mulţi nucleoli, citoplasmă bazofilă, fără granule (raport nucleocitoplasmatic=4:1).
    • din mieloblast se formează promielocitul (10-20 µm), nucleul începe să scadă în dimensiuni în favoarea citoplasmei, care prezintă primele granulaţii (granule primare, nespecifice, azurofile)
    • în continuare se formează mielocitul (neutrofil, eozinofil sau bazofil) => metamielocitul (neutrofil, eozinofil sau bazofil) => granulocitul nesegmentat => granulocitul segmentat
      • mielocitul neutrofil (18 µm) – raportul nucleocitoplasmatic devine 2:1 până la 1:1, citoplasma prezintă granulaţii bazofile şi acidofile => metamielocitul neutrofil (12-18 µm) – raportul nucleocitoplasmatic devine 1:1, nucleul ia formă de potcoavă, citoplasma capată granulaţii specifice, secundare => neutrofile nesegmentate (16 µm) => neutrofile segmentate (=> neutrofil hipersegmentat)
      • mielocit eozinofil (18 µm) – raport nucleocitoplasmatic 2:1 sau 1:1, citoplasma prezintă granule eozinofile  => metamielocitul eozinofil (18 µm) – citoplasma prezintă numeroase granule acidofile => eozinofil nesegmentat (16 µm) => eozinofil segmentat
      • mielocitul bazofil (18 µm) – apar granule specifice în citoplasmă => metamielocitul bazofil (18 µm) – nucleul capătă formă de potcoavă, granulele citoplasmatice sunt în număr mare  => bazofilul nesegmentat => bazofilul segmentat
  • Seria monocitară:
    • pornind de la celule stem se formează monoblastul (12-20 µm) – cu nucleu mare, rotund-ovalar, iar citoplasma puţină, bazofilă, fără granulaţii.
    • din monoblast ia naştere monocitul tânăr (12-20 µm) – nucleul începe să scadă în dimensiuni, iar citoplasma se încarcă cu granule fine, azurofile.
    • În final se formează monocitul adult.
  • Seria limfocitară – diferenţierea se face în MH şi în timus
    • din celula stem apare limfoblastul (20 µm) – raport nucleocitoplasmatic este 4:1, citoplasma este puţină, bazofilă, fără granulaţii.
    • în continuare se formează limfocitul tânăr (9-18 µm) şi din acesta limfocitul adult

Trombocitopoeza

  • Formarea seriei trombocitare porneşte tot de la celula stem => megacarioblastul (50 µm), celulă de talie mare cu citoplasmă puţină, bazofilă şi nucleu mare, cu mulţi nucleoli  => promegacariocit (80 µm), citoplasma prezintă granulaţii azurofile => megacariocit trombocitogen (160 µm) – nucleu polilobulat, fără nucleoli, citoplasma este mai abundentă şi prezintă granule azurofile. În medie un magacariocit trombocitogen generează 7.000 de plachete. Clearance-ul trombocitelor se face prin procesul de hemostază sau prin fagocitare de către macrofagele tisulare, în splină şi ficat.
  • Reglarea trombocitopoezei:
    • Factori stimulatori: IL1, IL3, trombopoetina, eritropoetina.
    • Factori inhibitori: TGF β, FP4 – din granulele trombocitare, IFN, IL 4.

Mielograma (medulograma) reprezintă exprimarea procentuală a precursorilor celor 3 linii celulare prin frotiu de MH.


Hemostaza = reprezintă ansamblul proceselor care se desfăşoară în vedere opririi unei sângerări. Presupune mai multe etape:

I. Timpul vasculoplachetar:

A. Timpul vascular: postlezional, la nivel vascular are loc vasoconstricţie reflexă prin mecanism

  • nervos: SNV simpatic
  • umoral: serotonină, catecolamine, TXA­2, histamină, Ach (pe endoteliul lezat produce VC)

B. Timpul plachetar – presupune desfăşurarea a 4 etape:

1. Aderare-adeziune

  • Adeziunea se face prin intermediul FvW (componentă a F VIII plasmatic) care realizează punţi între colagenul denudat şi trombocite (prin GP Ib/IX). După legarea de colagen, FvW suferă modificări conformaţionale şi capătă afinitate pentru receptorii trombocitari.

2. Activare

  • Activarea este declanşată de ADP-ul eliberat din celulele endoteliale lezate şi de TXA2 din trombocit. Consecinţă a activării trombocitare, fosfolipaza A2 (PLA2) şi fosfolipaza C (PLC) sunt activate. PLA2 desprinde din fosfolipidele membranare acidul arahidonic, din care pe calea lipooxigenazei se vor forma leucotriene (LT) iar pe calea ciclooxigenazei se vor forma prostaglandine (PG), prostaciclină (PC= PGI2) şi tromboxani. PLC activată mobilizează calciul din depozitele trombocitare şi catalizează reacţia PIP2 => IP3 + DAG; IP3 determină eliberarea de Ca din granulele dense iar DAG activează pKC (proteinkinaza C), care la rândul ei activează receptorii trombocitari IIb/IIIa.

*** TXA2 are rol vasoconstrictor şi proagregant, prin scăderea AMPc intracelular, iar PC este un puternic agent antiagregant

3. Agregarea = asocierea intercelulară

  • Creşterea concentraţiei de Ca intracelular determină activarea unei proteine contractile = trombostenina, cu rol în eliberarea de mediatori ce intervin în hemostaza primară şi secundară şi în emiterea de pseudopode.

Receptorii IIb/IIIa au rol în formarea de punţi de fibrinogen între trombocite.

4. Metamorfoza vâscoasă plachetară

  • Trombina (rezultată prin activarea căii extrinseci a coagulării de către tromboplastina tisulară – eliberată prin lezarea endoteliului) determină :
    • conversia fibrinogenului în fibrină => punţile intercelulare se solidifică
    • creşte permeabilitatea membranară pentru Na => Na intră în celule şi atrage osmotic apa => celulele se hiperhidratează, astfel încât spaţiile rămase libere între pseudopode şi punţile de fibrină dispar.

În urma acestei etape rezultă dopul plachetar, care este hemostatic doar pe durata menţinerii vasoconstricţiei locale.

II.Timpul plasmatic:

Cuprinde 3 etape:

  • Formarea protrombinei cu ajutorul complexului activator al protrombinei
  • Formarea trombinei
  • Formarea fibrinei insolubile

Factorii plasmatici ai coagulării – se găsesc sub formă inactivă, iar activarea lor se face în cascadă; factorii II, VII, IX, X necesită pentru sinteză vitamina K, fiind denumiţi vitamina K-dependenţi.

  • F I = Fibrinogenul
    • sintetizat în ficat
    • concentraţie plasmatică de 250-500 mg /dl;
    • este o GP cu GM 340 KDa, are structură de dimer, cele 2 unităţi fiind legate prin punţi S-S
    • fiecare monomer este alcătuit la rândul său din 3 lanţuri polipeptidice Aα,Bβ,γ, legate tot prin punţi S-S
    • este activată de trombină, eliberându-se fibrinopeptidele A şi B şi rezultând monomerii de fibrină
  • F II = Protrombina
    • sintetizată în ficat, în prezenţa vitaminei K
    • este o α2 glicoproteină cu GM 72KDa
    • este scindată la trombină (IIa), GM 35 kDa sub acţiunea protrombinazei (F Xa, F V, Ca şi FP3)
  • F III = tromboplastina tisulară
    • intră în alcătuirea protombinazei – componenta proteică
    • este sintetizată în endoteliul vascular, fracţia microzomală a creierului, plămânilor, placentei
    • tromboplastina are 2 componente: proteică (reprezentată de F III) şi fosfoliopidică (reprezentată de fosfolipidele tisulare)
  • F IV = Ca2+
    • intervine aproape în toate fazele hemostazei
  • F V = proaccelerina
    • este o β globulină sintetizată în ficat
    • are o GM de 290 Kda, este activată de trombină şi inactivată de proteina C
    • deficitul = parahemofilie (Owren)
  • F VI = accelerina
  • F VII = proconvertina
    • este o glicoproteină sintetizată în ficat, în prezenţa vitaminei K
    • participă la activarea F X pe calea extrinsecă
    • deficitul = pseudohemofilie (Alexander)
  • F VIII = globulina antihemofilică A
    • este sintetizată în endoteliul vascular, ficat, splină, rinichi
    • este alcătuit din 2 subunităţi: F VIIIc care este factor plasmatic al coagulării şi FvW
    • este cofactor al activării F X
    • deficitul = hemofilia A (gena ce codifică sinteza F VIII se găseşte pe cromozomul X, iar hemofilia se transmite prin heterozigotism X, prin urmare boala afectează doar sexul masculin).
  • F IX = globulina antihemofilică B (factorul Christmas)
    • se sintetizează în ficat în prezenţa vitaminei K, are o GM de 55 kDa
    • deficitul = hemofilia B
  • F X = factorul Stuart Prower (antiprotrombina C)
    • se sintetizează în ficat în prezenţa vitaminei K
    • este o GP cu GM de 55 kDa
    • se activează prin scindare proteolitică, prin 2 căi: intrinsecă şi extrinsecă
    • factorul Xa intră în alcătuirea complexului activator al protrombinei
    • deficit = hemofilia B
  • F XI = globulina antihemofilică C (factorul Rosenthal)
    • se sintetizează în ficat în prezenţa vitaminei K
    • este e GP cu GM de 160 kDa
    • deficitul = hemofilia C
  • F XII = factorul de contact (Hageman)
    • se sintetizează în ficat
    • activarea sa duce la declanşarea căii intrinsece a coagulării
    • F XIIa declanşează şi procesul de fibrinoliză, activează fracţiunea C1 a complementului şi sistemul kininoformator
  • F XIII = factorul stabilizator al fibrinei (Laki-Lorand)
    • se găseşte în plasmă şi în plachete
    • are 2 lanţuri polipeptidice a şi b şi o GM = 320 kDa
    • este activat de trombină
    • transformă fibrina solubilă în fibrină insolubilă

Alţi factori implicaţi în coagulare:

  • FvW
  • F XV = prekalicreina (factorul Fletcher)
    • sintetizat în ficat
    • accelerează activarea F XII
    • în plasmă este asociat cu HMWK (kininogenul cu GM mare)
    • prekalicreina ― XIIa ―► kalicreină - - -feedback poz. - - - ―► activează fact. XII în XIIa
  • F XVI (factorul Fitzgerald) sau HMWK
    • accelerează activarea F XI
    • fixează prekalicreina

Cascada coagulării

Presupune activarea în cascadă a coagulării şi are ca scop formarea dopului fibrinoplachetar.

  • Calea intrinsecă:

Presupune o leziune endotelială cu denudarea colagenului din matricea subendotelială. Contactul cu colagenul (încărcat negativ) activează factorul XII care sub acţiunea kalicreinei sau plasminei va deveni factorul XIIa (acesta la rândul său va activa prekalicreina => conexiuni între coagulare, fibrinoliză şi reacţia inflamatorie). Factorul XIIa activează prin proteoliză parţială factorul XI (cofactor: HMWKG), care la rândul său va activa proteolitic F IX. F IX, împreună cu F VIII, FP3 şi ionii de Ca2+ vor forma complexul activator al factorului X pe cale intrinsecă.

  • Calea extrinsecă:

În contact cu tromboplastina tisulară expusă în urma leziunii endotaliale, F VII este activat. Tromboplastina tisulară, împreună cu F VII şi ionii de Ca2+ vor forma complexul activator al factorului X pe cale extrinsecă.

  • Calea comună:

Factorul Xa (activat pe una dintre cele 2 căi), împreună cu F V, FP3 şi ionii de Ca2+ formează complexul activator al protrombinei = protrombinază. Deoarece F VII se poate activa şi spontan, lent, în plasmă există un factor care inhibă activarea F X pe cale extrinsecă numit factor EPI (extrinsec pathway inhibitor).

Protrombinaza (F Xa + F V + Ca2+ +FP3) scindează protrombina (69.700 Da) până la trombină (33.700 Da), care la rândul ei va determina transformarea fibrinogenului în fibrină. Trombina mai activează de asemenea şi factorii V, VIII, XIII şi proteina C, stimulează agregarea plachetară şi metamorfoza vâscoasă.

După despinderea fibrinopeptidelor A şi B, rezultă monomerul de fibrină. Acesta trimerizează spontan realizând o reţea tridimensională. Iniţial, fibrina este instabilă, solubilă; F XIII (activat de trombină) intervine prin formarea de legături disulfidice între monomerii de fibrină, formând fibrina insolubilă.

III. Timpul trombodinamic

Constă în scăderea volumului cheagului prin sinereză (proces de reorganizare spaţială şi retracţie a cheagului printr-un mecanism activ – consumator de ATP, cu ajutorul proteinelor contractile - trombostenina) şi expluzarea serului.

  • Controlul coagulării

Se face prin substanţe anticoagulante (naturale sau artificiale) şi prin fibrinoliză.

  • Anticoagulanţi naturali: sunt factori care previn coagularea spontană intravasculară în condiţiile unei activări accidentale a mecanismelor coagulării.
    • Anti-tromboplastina:
      • extrinsecă – formată din EPI + F Xa
      • intrinsecă – formată din proteinele C,S; Proteina C inhibă F Va , F IX­a, F Xa, F VIIIa.
    • Antitrombine (AT):
      • AT 1
      • AT 2 – cofactor al heparinei
      • AT 3 – cea mai puternică AT
      • AT 4 – produşii  de degradare ai fibrinei: FDP ( D sau E )
      • α2 – macroglobulina
    • Hirudina - un anticoagulant natural  produs de lipitori
    • Heparina –  este un MPZ produs de mastocite şi bazofile perivasculare şi de cele circulante
    • Inhibitori patologici: în urma transfuziilor repetate pot apărea anticorpi antifactori ai coagulării
  • Anticoagulanţii artificiali: utilizaţi terapeutic sau pentru analize de laborator. În terapia anticoagulantă se folosesc agenţi antivitamina K (acenocumarol) care blochează sinteza factorilor K dependenţi, iar pentru recoltarea sângelui în vederea diverselor analize se folosesc substanţe care fixează Ca (citraţi, oxalaţi, săruri de EDTA). Ca intervine în toate etapele coagulării cu excepţia aderării plachetare şi activării F XII şi F XI.
  • Sistemul anticoagulant al proteinei C: proteina C este o protează de origine hepatică, dependentă de vitamina K şi activată de trombină. Ea inactivează prin proteoliză factorii V şi VIII, formând o buclă de feedback neg. în controlul coagulării.

Explorarea coagulării

Timpul de sângerare:

  • metoda Duke:
    • se incizează lobul urechii cu o adâncime de 2-3 mm. Se cronometrează scurgerea sângelui, tamponând din 30 în 30 de secunde cu o hârtie de filtru. Când hârtia nu se mai pătează, se opreşte cronometrul.
    • valori normale: 2-4 minute.
    • explorează hemostaza primară (se alungeşte în trombocitopenii sau trombocitopatii).

Testul fragilităţii capilare (Rumpell-Leed):

  • se comprimă cu manşeta tesiometrului artera brahială şi se realizează o stază venoasă timp de 10 minute menţinând presiunea din manşon la valori între TA max şi TA min. Normal, în teritoriul cutanat situat sub manşon nu trebuie să apară peteşii (hemoragii mici, punctiforme, subcutanate). Testul este pozitiv dacă apar mai mult de 5 peteşii.
  • explorează hemostaza primară (este pozitiv în trombocitopenii şi vasculopatii).

Numărul de trombocite:

  • se numără trombocitele într-o cameră de numărat elementele figurate.
  • scăderea numărului de trombocite (trombocitopenie) duce la deficite ale hemostazei primare şi sindroame hemoragice.

Timpul de coagulare (metoda Lee-White):

  • prin puncţie venoasă se recoltează 1-2 ml sânge şi se pune în eprubetă; se măsoară timpul necesar până când se formează cheagul
  • valori normale: 8-10 minute.
  • explorează global coagularea.

Timpul de recalcifiere (Howell):

  • se recoltează sânge venos pe citrat de Na şi se separă plasma prin centrifugare. Plasma pacientului se tratează cu clorură de Ca şi se cronometrează timpul necesar formării cheagului de fibrină.
  • valori normale: 1min 10 sec – 2 min 10 sec.
  • explorează global coagularea.

Timpul de protrombină (Quick):

  • se pune tromboplastină tisulară în contact cu plasmă şi clorură de Ca. Plasma normală, în contact cu tromboplastina tisulară şi în prezenţa Ca coagulează rapid.
  • valori normale: 12-14 sec
  • explorează calea comună şi extrinsecă a coagulării (TQ este prelungit în deficitul de F VII, X, V, II, I)

Dozarea fibrinogenului:

  • se poate face prin metoda ponderală (transformare în fibrină în prezenţa trombinei, uscare şi cântărire) sau după separarea prin electroforeză.
  • valori normale: 200-400 mg/dl în plasmă.

INR (International Normalized Ratio) = raport între valoarea standard a timpului de protrombină şi valoarea timpului de protrombină la pacient; se dozează pentru evaluarea tratamentului anticoagulant.


Fibrinoliza

Reprezintă ansamblul proceselor care duc la liza enzimatică a cheagului de fibrină, repermeabilizarea vasului lezat şi restabilirea circulaţiei. Împreună cu hemostaza asigură echilibrul fluidocoagulant. Efectorul principal este o protează – plasmina – care este activată prin proteoliză parţială din plasminogen.

Plasminogenul este o proteină cu GM 92 kDa care este sintetizată în ficat, se găseşte în plasmă într-o concentraţie de 15 mg/dl şi are un timp de semiviaţă de 2-3 zile.

Plasmina rezultă din plasminogen prin proteoliză parţială, sub acţiunea unor activatori. Are GM 83 kDa şi o specificitate de substrat destul de largă. Plasmina poate liza nu numai fibrina (pentru care are afinitate maximă) ci şi alte proteine plasmatice ca de exemplu FV, FVIII şi fibrinogenul.

Procesul de fibrinoliză începe din interiorul cheagului fibrinoplachetar, deoarece aici se găsesc factori profibrinolitici.

Activarea plasminogenului

Se poate face pe 2 căi – intrinsecă şi extrinsecă:

  • Activatorul tisular al plasminogenului (tPA) – prezent în aparatul lizozomal al majorităţii celulelor (în cantităţi mari în uter, plămân, prostată, suprarenale)
  • Activatorul endotelial al plasminogenului (ePA) – sintetizat la nivelul celulelor endoteliale vasculare ca urmare a stimulării β adrenergice sau ischemiei locale.
  • Urokinaza – este o enzimă produsă de epiteliul căilor urinare care se elimină în cantităţi mici în urină, dar care trece şi în plasmă.
  • F XIIa – activează sistemul prekalicreină-kalicreină; kalicreina la rândul ei stimulează activarea plasminogenului în plasmină.

*** tPA şi ePA sunt puternic stimulaţi chiar de prezenţa fibrinei.

Alţi activatori: streptokinaza, stafilokinaza, eterul, cloroformul, catecolaminele, ADH, trombina.

Mecanismul fibrinolizei:

Reţeaua de fibrină absoarbe plasminogenul, care este activat la plasmină. Plasmina începe să scindeze fibrina prin proteoliză, rezultând produşi de degradare ai fibrinei (FDPs):

  • X , Y – se opun polimerizării monomerilor de fibrină
  • D, E – numiţi şi antitrombina VI (produsul E este şi blocant al receptorilor plachetari pentru fibrinogen, având şi efect antiagregant)

Reglarea fibrinolizei

Există o serie de inhibitori ai fibrinolizei care nu permit activarea accidentală a plasminogenului şi declanşarea activităţii fibrinolitice. Inhibitorii fribrinolizei sunt antiproteaze cu structură glicoproteică fără o specificitate strictă de substrat (inhibă sistemul fibrinolitic dar şi proteaze ale sistemului coagulant, ale sistemului kininoformator sau ale sistemului complementului).

Inhibitorii fiziologici sunt:

  • ai activatorilor plasminogenului – inhibă kinazele care activează plasminogenul; cel mai important este IAI 1, secretat de endotelii şi de granulele clare plachetare.
  • ai plasminei :
    • α2 – antiplasmina: secretată de ficat
    • α2 – macroglobulina
    • α1 antritripsina
    • FP
    • AT III
  • F XIII este antifibrinolitic.

Inhibitorii utilizaţi în terapie: acidul ε aminocapronic.

Add comment


Security code
Refresh