Semne şi simptome ale infecţiei HIV

HIV (human immunodeficiency virus - virusul imunodeficien?ei umane) este un retrovirus care infecteaz? celulele sistemului imun, ambulance patient afectându-le func?ia ?i distrugându-le.

Pe măsură ce infecţia progresează, sistemul imunitar devine mai slab şi persoana infectată devine mai susceptibilă la infecţii. Stadiul cel mai avansat al infecţiei HIV este reprezentat de SIDA (Sindromul imunodeficienţei umane dobândite). Până la apariţia SIDA pot trece 10-15 ani de la infecţie, iar tratamentul antiretroviral poate prelungi această perioadă.

Virusul HIV se excretă în salivă, lacrimi, LCR, sânge, spermă (inclusiv lichidul preseminal ce se elimină înaintea ejaculării), lichidul vaginal şi laptele matern. Infecţia HIV se transmite însă doar prin sânge, spermă, secreţii vaginale şi lapte matern. Infecţia HIV se transmite prin contacte sexuale neprotejate (anal, vaginal), transfuzii, contact cu sânge contaminat, folosirea acelor contaminate (consumatorii de droguri), pe cale verticală de la mamă la făt în timpul sarcinii, intrapartum (în cazul naşterii pe cale vaginală) sau prin alăptare. Infecţia HIV are mai multe stadii, care se succed în ordine cronologică de la momentul contactării virusului până la apariţia SIDA.

Primoinfecţia HIV (sindromul retroviral acut, sindromul de seroconversie HIV)

Infecţia HIV primară sau acută apare la 2-4 săptămâni de la infectare. Această perioadă durează câteva săptămâni, fiind însoţită frecvent de o simptomatologie pseudogripală sau mononucleoză-like. Într-un procent de 20% dintre cei infectaţi HIV, apar simptome mai severe care îi aduc la medic, dar diagnosticul este frecvent ratat. Simptomele sindromului retroviral acut includ: inapetenţă, oboseală, febră, cefalee, stare generală proastă, dureri musculare, faringită, limfadenopatie (mărirea ganglionilor limfatici), ulceraţii bucale sau esofagiene. În sângele periferic există o cantitate mare de virus, iar sistemul imun începe să răspundă la infecţie prin producerea de anticorpi anti-HIV şi proliferare de limfocite citotoxice – acest proces poartă numele de seroconversie. Seroconversia (pozitivarea testelor sangvine ce determină anticorpii anti-HIV) apare de obicei în decurs de 3 luni de la infectare. Testele ELISA şi Westernblot (evidenţiază prezenţa anticorpilor anti-HIV) sunt de obicei negative în această perioadă, necesitând a fi repetate la interval de cel puţin 3 luni. Încărcătura virală (prezenţa ARN-ului viral) este pozitivă în infecţia HIV acută. Numărul de limfocite CD4 poate fi scăzut faţă de normal, reprezentând un semn de supresie a sistemului imun. Numărul CD4 revine la normal în 12 luni de la infecţia acută.

Infecţia HIV acută poate (dar nu obligatoriu) progresa la o infecţie HIV precoce simptomatică şi la stadiul SIDA. Există date despre un număr mic de persoane, la care testarea HIV iniţială a fost pozitivă, dar ulterior a fost negativă, iar semnele de boală au fost absente. Deşi e o situaţie rar întâlnită, aceasta dovedeşte că în unele cazuri organismul uman este capabil să lupte împotriva bolii şi să o înfrângă.

În ceea priveşte tratamentul, încă sunt controverse legate de efectul de încetinire a progresiei infecţiei pe care l-ar avea iniţierea precoce a medicaţiei antiretrovirale.

Pacienţii diagnosticaţi cu infecţie HIV acută trebuie să respecte următoarele practici de sănătate: evitarea contactului cu persoane cu boli infecţioase, evitarea situaţiilor care ar putea conduce la depresie şi menţinerea contactelor sociale, hobby-urilor şi intereselor, consumarea de alimente cu conţinut caloric bogat, practicarea sportului fără a se epuiza, evitarea stresului, practicarea sexului sigur (folosirea prezervativului este indispensabilă, deoarece în primele luni de la infecţie riscul de transmitere este foarte mare datorită cantităţii mari de virus din sânge).

Stadiul asimptomatic clinic

Infecţia HIV asimptomatică este o fază a infecţiei cronice HIV. Acesta se poate prelungi pe o durată de peste 10 ani, şi după cum sugerează şi numele, este lipsit de prezenţa unor simptome severe, deşi adenopatia persistentă poate exista. Lungimea acestei faze variază în funcţie de rapiditatea virusului de a se replica şi de diferenţele genetice individuale, ce influenţează modul de răspuns al sistemului imun la virus.

Viremia prezintă nivele foarte scăzute şi anticorpii anti-HIV pot fi detectaţi în sânge, dar persoanele respective nu sunt considerate vindecate. Cercetările au demonstrat că virusul HIV nu rămâne într-o stare latentă în această perioadă, ci este foarte activ la nivelul ganglionilor limfatici.

Diagnosticul infecţiei HIV se pune prin testul ELISA și Westernblot.

Testarea funcţionalităţii răspunsului imun al unei persoane infectate HIV se poate face prin determinarea numărului de limfocite CD4. Dacă numărul limfcitelor CD4 este mai mic de 200/mm3, chiar în lipsa simptomelor se iniţiază terapia antiretrovirală. Unii specialişti recomandă ca terapia antirertovirală să se înceapă chiar şi la valori ale CD4 cuprinse între 200 şi 350, în funcţie şi de încărcătura virală. Pentru iniţierea terapiei antiretrovirale, trebuie luate în consideraţie şi alţi factori, în afara rezultatelor testelor sangvine: disponibilitatea pacientului de a începe tratamentul şi de a respecta regimul de tratament.

Stadiul simptomatic al infecţiei HIV (AIDS-related complex – ARC, infecţia HIV cronică simptomatică)

Pe măsura trecerii timpului de la infectare, sistemul imun este sever afectat. Afectarea sistemului imun se produce prin 3 mecanisme: ganglionii limfatici sunt distruşi sau epuizaţi ca urmare a numărului mare de ani de activitate, virusul HIV suferă mutaţii şi devine mai agresiv cu distrugerea şi mai multor celule T helper, organismul eşuează în a înlocui celulele T distruse. Pe măsura afectării sistemului imun încep să apară şi simptomele. Debutul acestor simptome sugerează tranziţia de la stadiul asimptomatic al infecţiei la boală. Manifestările cuprind: diaree persistentă (> 1 lună), transpiraţii nocturne, oboseală persistentă, febră sau subfebră persistentă, stare de disconfort, herpes zoster, dureri articulare, afecţiuni bucale (cheilită angulară, gingivită, leucoplachie păroasă a limbii cauzată de EBV, candidoză orală), neuropatie periferică, afecţiuni cutanate (infecţii fungice ale pielii sau unghiilor, molluscum contagiosum, dermatită seboreică, psoriazis), candidoză vulvovaginală persistentă, displazie cervicală sau carcinom in situ, boală inflamatorie pelvină (asociată cu abcese), angiomatoză bacilară (bartoneloză diseminată), adenopatie generalizată, scădere în greutate, purpură trombocitopenică idiopatică, listerioză, infecţii recurente de tract respirator (sinuzită, tonsilită, otită medie, faringită).

Tratamentul acestor infecţii este adeseori util pentru eradicarea lor, dar adevărata cauză o reprezintă acţiunea virusului asupra sistemului imun. Dacă nu se acţionează terapeutic asupra infecţiei HIV, simptomele imunosupresiei vor continua să se agraveze. Terapia antiretrovirală încetineşte gradul de replicare al virusului în organism. HAART (highly active antiretroviral therapy), o combinaţie de medicamente antiretrovirale, scade încărăctura virală şi ca rezultat, creşte numărul limfocitelor CD4. Deşi persoanele sub terapie HAART au nivele mici de virus în organism, ele pot transmite infecţia altor persoane prin contact sexual sau prin ace folosite.

SIDA (Sindromul imunodeficienţei umane dobândite)

Stadiul SIDA este stadiul final al infecţiei HIV manifestat prin emergenţa anumitor infecţii oportuniste şi cancere, pe care în mod normal sistemul imun le-ar preveni. Acest stadiu este caracterizat de boli şi infecţii multisistemice. Criteriile clinice  de diagnostic ale progresiei la SIDA diferă între adulţi şi copiii cu vârsta mai mică de 5 ani. La adulţi şi copii mai mari de 5 ani, SIDA este diagnosticată când apar simptome clinice, iar numărătoarea CD4 esta mai mică de 350 celule/mm3 (spre deosebire de copiii mai mici de 5 ani, la care pentru diagnosticul de SIDA, apariţia simptomelor trebuie să fie corelată cu un număr de CD4 cuprins între 20 şi 30 celule/mm3).

SIDA reprezintă a 6a cauză de decese la persoanele cu vârsta cuprinsă între 25 şi 44 ani din Statele Unite. OMS estimează că peste 25 de milioane de persoane din întreaga lume au decedat din cauza infecţiei HIV, după ce aceasta a devenit pandemică.

Microbii care nu produc infecţii severe la persoanele sănătoase cu un sistem imun normal pot produce afecţiuni fatale la pacienţii cu SIDA.

Majoritatea persoanelor infectate HIV, în lipsa tratamentului, vor dezvolta SIDA. Există un grup mic de pacienţi care dezvoltă SIDA după un număr foarte mare de ani sau niciodată. Aceşti pacienţi sunt numiţi nonprogresori şi se pare că prezintă diferenţe genetice care previn afectarea virală a sistemului imun. Simptomele SIDA sunt în principal rezultatul infecţiilor oportuniste: frison, febră, transpiraţii (mai ales nocturne), adenopatie generalizată, slăbiciune, scădere în greutate.

Infecţiile şi cancerele asociate cu stadiul SIDA apar pe măsură ce numărul limfocitelor CD4 scade.

Limfocite CD4< 350/mm3:

  • HSV. Manifestările infecţiei cu virusul herpes simplex (ulceraţii şi vezicule la nivelul mucoaselor orală şi genitală) apar mai frecvent şi cu o severitate mai mare decât la persoanele neinfectate.
  • Herpes zoster – ulceraţii şi vezicule cutanate cu dispoziţie dermatomerică, apărute ca urmare a unei reactivări a virusului varicelo-zosterian (cel implicat în apariţia varicelei)
  • Tuberculoza pulmonară sau extrapulmonară. Bacilul tuberculos afectează plămânii, dar şi alte organe cum sunt intestinul, pleura, pericardul, sistemul nervos, meningele.
  • Candidoză orală sau vaginală persistentă
  • Infecţii bacteriene severe (penumonie, empiem, piomiozită, infecţii osoase şi articulare, meningită, bacteremie)
  • Septicemie recurentă (inclusiv cu Salmonella non-typhi)
  • Leishmanioză atipică diseminată
  • Stomatită, gingivită sau periodontită acută necrotizantă
  • Anemie neexplicată (sub 8g/dl), neutropenie şi/sau trombocitopenie cronică
  • Limfom non-Hodgkin
  • Limfom cerebral primitiv
  • Sarcom Kaposi – cancer ce poate afecta tegumentele, plămânii şi intestinele, asociat infecţiei cu virusul herpetic HHV-8. Sarcomul Kaposi poate apărea la orice valoare a CD4, dar mai probabil în cazul unui număr mic de CD4 şi mai frecvent la sexul masculin decât la cel feminin.
  • Carcinom cervical invaziv
  • Nefropatie şi cardiomiopatie simptomatice, asociate-HIV

Limfocite CD4< 200/mm3:

  • Pneumonie cu Pneumocystis carinii (PCP), în prezent denumită pneumonie cu Pneumocystis jiroveci
  • Esofagită candidozică (sau candidoză la nivelul traheei, bronhiilor sau plămânilor)
  • Angiomatoză bacilară – leziuni cutanate produse de o bacterie numită Bartonella

Limfocite CD4< 100/mm3:

  • Meningită criptococică – infecţie fungică (Cryptococcus neoformans) a meningelui
  • Encefalită cu Toxoplasma – infecţie parazitară a sistemului nervos cu Toxoplasma gondii, parazit descoperit frecvent în fecalele pisicilor
  • Leucoencefalopatie multifocală progresivă – afectare nervoasă produsă de virusul JC, ce evoluează cu un declin sever ale funcţiilor psihice şi mentale
  • Demenţa din SIDA – afectare a funcţiei mentale, produsă de virusul HIV
  • Wasting syndrome (sindrom consumptiv) – scădere excesivă în greutate şi inapetenţă, produse de virusul HIV
  • Diareea cu Cryptosporidium- diaree severă produsă de un parazit ce afectează tractul intestinal
  • Isosporiază cronică
  • Micoze diseminate (coccidioidomicoză sau histoplasmoză diseminată sau extrapulmonară)

Limfocite CD4< 50/mm3:

  • Infecţie diseminată cu MAC (Mycobacterium avium complex) – septicemie cu o bacterie înrudită cu bacilul tuberculos
  • Infecţie cu CMV – retinită

Add comment


Security code
Refresh