Micardis (telmisartan), cialis sale comprimate – prospect
1. Denumirea comercială a medicamentului
Micardis 40 mg comprimate
2. Compoziția calitativă și cantitativă
Fiecare comprimat conţine telmisartan 40 mg. Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct.6.1.
3. Forma farmaceutică
Comprimate albe alungite, gravate cu codul numeric 51H pe o parte, iar pe cealaltă cu sigla companiei.
4. Date clinice
4.1 Indicaţii terapeutice
Tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale.
4.2 Doze şi mod de administrare
Adulţi
Doza eficace uzuală este de 40 mg o dată pe zi. Unii pacienţi pot beneficia de efect terapeutic la o doză zilnică de 20 mg. În cazurile în care nu se atinge valoarea propusă a tensiunii arteriale, doza de telmisartan poate fi crescută până la cel mult 80 mg o dată pe zi. Alternativ, telmisartanul poate fi utilizat în asociere cu diuretice de tip tiazidic, cum ar fi hidroclorotiazida, care s-a dovedit a avea un efect aditiv celui al telmisartanului în ceea ce priveşte efectul hipotensor. Când se intenţionează creşterea dozei, trebuie avut în vedere că efectul antihipertensiv maxim este obţinut în general după 4-8 săptămâni de la începerea tratamentului (vezi pct. 5.1).
Insuficienţă renală: nu este necesară ajustarea dozei la pacienţii cu insuficienţă renală uşoară până la moderată. Experienţa referitoare la administrarea medicamentului la pacienţi cu insuficienţă renală severă sau cărora li se efectuează hemodializă este limitată. La aceşti pacienţi se recomandă utilizarea unei doze iniţiale mai mici, de 20 mg (vezi pct. 4.4).
Insuficienţa hepatică: la pacienţii cu insuficienţă hepatică uşoară până la moderată doza utilizată nu trebuie să depăşească 40 mg o dată pe zi ( vezi pct. 4.4).
Vârstnici
Nu este necesară ajustarea dozei.
Copii şi adolescenţi
Micardis nu este recomandat pentru utilizare la copii sub 18 ani datorită lipsei datelor privind siguranţa şi eficacitatea.
4.3 Contraindicaţii
• Hipersensibilitate la substanţa activă sau la oricare dintre excipienţi; (vezi pct. 6.1)
• Trimestrele II şi III ale sarcinii şi perioada de alăptare (vezi pct.4.6)
• Tulburări biliare obstructive
• Insuficienţă hepatică severă
4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare
Insuficienţă hepatică:
Micardis nu trebuie administrat la pacienţi cu colestază, tulburări biliare obstructive sau insuficienţă hepatică severă (vezi pct.4.3) deoarece telmisartanul este eliminat în principal în bilă. La aceşti pacienţi, este de aşteptat un clearance hepatic redus al telmisartanului. Micardis trebuie utilizat cu precauţie la pacienţi cu insuficienţă hepatică uşoară până la moderată.
Hipertensiune renovasculară:
Există un risc crescut de hipotensiune arterială severă şi de insuficienţă pacienţii renală atunci când cu stenoză bilaterală a arterelor renale sau cu stenoza arterei renale care irigă rinichiul unic funcţional, sunt trataţi cu medicamente care afectează sistemul renină-angiotensină-aldosteron.
Insuficienţa renală şi transplant renal:
Se recomandă monitorizarea periodică a valorilor concentraţiilor serice ale potasiului şi ale creatininei la pacienţii cu insuficienţă renală trataţi cu Micardis. Nu există experienţă în ceea ce priveşte administrarea Micardis la pacienţii cu transplant renal recent.
Hipovolemie intravasculară:
La pacienţii cu hipovolemie şi/sau hiponatremie în urma terapiei diuretice intensive, dietei hiposodate, diareei sau vărsăturilor, poate să apară hipotensiune arterială simptomatică, mai ales după administrarea primei doze. Astfel de afecţiuni trebuie corectate înainte de a se administra Micardis.Hipovolemia şi/sau hiponatremia trebuie corectate înainte de a se administra Micardis.
Alte afecţiuni asociate cu stimularea sistemului renină-angiotensină-aldosteron:
La pacienţii al căroro tonus vascular şi funcţie renală depind predominant de activitatea sistemului reninăangiotensină-aldosteron (de exemplu pacienţi cu insuficienţă cardiacă congestivă severă sau cu o patologie renală preexistentă, inclusiv stenoza arterei renale), tratamentul cu medicamente, care afectează acest sistem, s-a asociat cu hipotensiune arterială acută, hiperazotemie, oligurie sau, rareori cu insuficienţă renală acută (vezi pct. 4.8).
Hiperaldosteronism primar
Pacienţii cu hiperaldosteronism primar, nu răspund, în general, la tratamentul cu medicamente antihipertensive care acţionează prin inhibarea sistemului renină-angiotensină. De aceea, nu se recomandă utilizarea telmisartanului în acest caz.
Stenoza de valvă aortică şi mitrală, cardiomiopatia hipertrofică obstructivă
Ca şi în cazul utilizării altor vasodilatatoare, este necesară precauţie deosebită în cazul utilizării medicamentului la pacienţii care suferă de stenoză aortică, stenoză mitrală sau cardiomiopatie hipertrofică obstructivă.
Hiperkaliemie
Administrarea de medicamente care afectează sistemul renină-angiotensină-aldosteron poate să producă hiperkaliemie.
La pacienţii vârstnici, la pacienţii cu insuficienţă renală, la pacienţii diabetici, la pacienţii care sunt trataţi concomitent cu alte medicamente care pot să crească concentraţiile serice ale potasiului, şi/sau la pacienţii care prezintă pe parcurs evenimente, o hiperkaliemie poate fi letală.
Înainte de a lua în considerare administrarea concomitentă de medicamente care afectează sistemul reninăangiotensină-aldosteron, trebuie evaluat raportul beneficiu/risc.
Principalii factori de risc care trebuie luaţi în considerare în cazul hiperkaliemiei sunt:
- Diabet zaharat, insuficienţă renală vârstă (> 70 ani)
- Combinaţia cu unul sau mai multe medicamente care afectează sistemul renină-angiotensină-aldosteron şi/sau suplimente de potasiu. Medicamente sau clase terapeutice de medicamente care pot produce hiperkaliemie: substituenţi de sare care conţin potasiu, diuretice care economisesc potasiul, inhibitori ACE, antagonişti ai receptorilor angiotensinei II, medicamente antiinflamatoare nesteroidiene (inclusiv inhibitori selectivi COX-2), heparină, imunosupresoare (ciclosporină sau tacrolimus), trimetoprim
- Evenimente care pot să apară pe parcurs/intercurente, în mod special deshidratare, decompensare cardiacă acută, acidoză metabolică, înrăutăţirea funcţiei renale, înrăutăţirea bruscă a afecţiunii renale (de exemplu infecţii), liză celulară, (de exemplu ischemie acută a extremităţii, rabdomioliză, traumatism extins).
La pacienţii cu risc, se recomandă monitorizarea atentă a valorii concentraţiei serice a potasiului (vezi pct.4.5).
Sorbitol
Doza zilnică recomandată de un comprimat Micardis a 40 mg conţine 169 mg sorbitol. Pacienţii cu afecţiuni ereditare de intoleranţă la fructoză nu trebuie să utilizeze Micardis.
Altele
După cum s-a observat şi în cazul utilizării inhibitorilor enzimei de conversie, telmisartanul şi alţi antagonişti ai angiotensinei, sunt aparent mai puţin eficace ca antihipertensive la pacienţii de origine africană decât la cei de altă origine, posibil datorită reniemiei scăzute la pacienţii hipertensivi de origine africană.
Ca în cazul oricărui alt medicament antihipertensiv, scăderea excesivă a tensiunii arteriale la pacienţii cu cardiopatie ischemică sau boală cardiovasculară ischemică poate determina apariţia unui infarct miocardic sau a accidentului vascular cerebral.
4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune
Au fost efectuate studii privind interacţiunea numai la adulţi.
Medicamente sau clase terapeutice de medicamente care pot produce hiperkaliemie: substituenţi de sare care conţin potasiu, diuretice care economisesc potasiul, inhibitori ACE, antagonişti ai receptorilor angiotensinei II, medicamente antiinflamatoare nesteroidiene (inclusiv inhibitori selectivi COX-2), heparină, imunosupresoare (ciclosporină sau tacrolimus), trimetoprim.
Apariţia hiperkaliemiei depinde de asocierea factorilor de risc. Riscul este crescut în cazul în care se administrează combinaţiile de tratament/asocierile terapeutice mai sus menţionate. Riscul este mare în special la asocierea cu diuretice care economisesc potasiul şi când, de exemplu, inhibitori ACE sau AINS se combină cu substituenţi de sare care conţin potasiu, riscul devine mai mic dacă se respectă întocmai precauţiile pentru utilizare.
Nu se recomandă administrarea concomitentă.
Diuretice care economisesc potasiul sau suplimente de potasiu:
AIIA atenuează pierderea de potasiu indusă de diuretice. Diuretice care economisesc potasiu, de exemplu spironolactonă, eplerenonă, triamteren sau amilorid, suplimente de potasiu sau substituenţi de sare care conţin potasiu pot duce la creşteri semnificative ale concentraţiilor serice de potasiu. Dacă, din cauza unei hipokaliemii justificate, este recomandată asocierea, acestea trebuie folosite cu prudenţă şi cu o frecventă monotorizare a concentraţiilor serice de potasiu.
Litiu:
În timpul administrării concomitente a litiului cu inhibitori ai enzimei de conversie ai angiotensinei şi, rareori, cu antagonişti ai angiotensinei II, s-au raportat creşteri reversibile ale concentraţiei serice a litiului şi ale toxicitatăţii acestuia. Se recomandă monitorizarea atentă a concentraţiilor serice de potasiu, dacă folosirea acestei asocieri se dovedeşte a fi necesară.
Administrarea concomitentă necesită precauţie
Medicamente anti-inflamatoare nesteroidiene:
AINS (de exemplu acid acetilsalicilic în doze terapeutice anti-inflamatoare recomandate, inhibitorii COX-2 şi AINS ne-selective) pot reduce efectul antihipertensiv al antagoniştilor de angiotensină II.
La unii pacienţi cu funcţia renală compromisă (de exemplu pacienţi deshidrataţi sau pacienţi în vârstnici cu funcţia renală compromisă), co-administrarea de antagonişti ai angiotensinei II cu medicamente care inhibă ciclo-oxigenaza, poate duce la o deteriorare ulterioară a funcţiei renale, inclusiv o posibilă insuficienţă renală acută, care este de obicei reversibilă. De aceea, combinaţia trebuie administrată cu atenprecauţie, în special la vârstnici. După începerea terapiei asociate şi, în continuare periodic, pacienţii trebuie hidrataţi corespunzător şi se va lua/trebuie luată în considerare monitorizarea funcţiei renale.
Diuretice (tiazide sau diuretice de ansă):
Dacă pe fondul unui trateament cu diuretice în doze mari, se începe administrarea de telmisartan, se poate produce o depleţie a volumului şi un risc de hipotensiune.
Se va lua în considerare administrarea concomitentă
Alte medicamente antihipertensive
Efectul telmisartanului de scăderea a tensiunii arteriale poate fi crescut prin administrarea concomitentă a altor medicamente antihipertensive.
Pe baza proprietăţilor lor farmacologice, este de aşteptat ca următoarele medicamente să potenţeze efectele hipotensive ale antihipertensivelor, inclusiv ale telmisartanului: baclofen, amifostină.
În plus, hipotensiunea ortostatică poate fi agravată de alcool etilic, barbiturice, opioide sau antidepresive.
Corticosteroizi (administrare sistemică): Reducerea efectului antihipertensiv.
4.6 Sarcina şi alăptarea
Utilizarea în timpul sarcinii (vezi pct. 4.3)
Nu există date adecvate privind utilizarea Micardis la femeile gravide. Studiile la animale au evidenţiat efecte toxice asupra funcţiei de reproducere (vezi pct. 5.3). Riscul potenţial pentru om este necunoscut.
Studiile la animale nu au evidenţiat un efect teratogen, dar au demonstrat fetotoxicitate. De aceea, ca o măsură de precauţie, este de preferat să nu se utilizeze telmisartan în timpul primului trimestru de sarcină.
Înainte de o sarcină planificată se va trece la un tratament alternativ potrivit.
În al doilea şi al treilea trimestru, substanţele care acţionează direct asupra sistemului renină-angiotensinăaldosteron pot determina leziuni şi chiar moarte a fătului în dezvoltare (vezi pct.5.3) de aceea, este contraindicată administrarea telmisartanului în trimestrele doi şi trei de sarcină. Dacă sarcina este diagnosticată în cursul tratamentului, telmisartanul va fi oprit cât mai curând posibil.
Utilizarea în perioada de alăptare (vezi pct.4.3)
Este contraindicată administrarea telmisartanului în perioada de alăptare deoarece nu se ştie dacă se excretă în laptele uman.
4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje
Nu s-au efectuat studii privind efectul asupra capacităţii de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje. Cu toate acestea, atunci când pacientul trebuie să conducă vehicule sau să folosească utilaje trebuie să aibă în vedere posibilitatea apariţiei ocazionale a ameţelilor sau somnolenţei în timpul tratamentului antihipertensiv.
4.8 Reacţii adverse
În studiile clinice controlate placebo, incidenţa globală a evenimentelor adverse raportată în cazul administrării telmisartanului (41,4%) a fost comparabilă cu cea în cazul administrării placebo (43,9%).
Incidenţa evenimentelor adverse nu a fost dependentă de doza administrată, sexul, vârsta sau originea etnică a pacienţilor.
Reacţiile adverse prezentate mai jos au fost centralizate din toate studiile clinice care au inclus 5788 de pacienţi hipertensivi trataţi cu telmisartan.
Reacţiile adverse au fost clasificate în funcţie de frecvenţa lor de apariţie utilizând următoarea convenţie: foarte frecvente (>1/10); frecvente (>1/100, <1/10), mai puţin frecvente (>1/1000, <1/100), rare (>1/10000, <1/1000), foarte rare (<1/10000).
În fiecare grup de clasificare privind frecvenţa, reacţiile adverse sunt prezentate în ordinea descrescătoare a gravităţii.
Infecţii şi infestări:
Frecvente: simptome ale infecţiei (de exemplu infecţie de tract urinar, inclusiv cistită), infecţie de căi respiratorii superioare, inclusiv faringită şi sinuzită).
Tulburări psihice:
Mai puţin frecvente: anxietate
Tulburări oculare:
Mai puţin frecvente: tulburări vizuale
Tulburări acustice şi vestibulare:
Mai puţin frecvente: vertij
Tulburări gastro-intestinale:
Frecvente: durere abdominală, diaree, dispepsie, tulburări gastro-intestinale
Mai puţin frecvente: xerostomie, meteorism abdominal
Rare: tulburări gastrice
Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat:
Frecvente: eczemă
Mai puţin frecvente: hiperhidroză
Tulburări musculo-scheletice şi ale ţesutului conjunctiv:
Frecvente: artralgie, dureri dorsală (de exemplu: sciatică), spasme musculare sau durere la nivelul extremităţii, mialgie
Mai puţin frecvente: tendinită
Tulburări generale şi la nivelului locului de administrare:
Frecvente: durere toracică, afecţiune asemănătoare gripei
Pe lângă acestea, după punerea pe piaţă a telmisartanului, s-au raportat cazuri de eritem, prurit, sincopă, insomnie, depresie, vărsături, hipotensiune arterială (inclusiv hipotensiune ortostatică), bradicardie, tahicardie, funcţie hepatică anormală, afecţiune hepatică, insuficienţă renală inclusiv insuficienţă renală acută (vezi pct 4.4), hiperpotasemie,dispnee, anemie, eozinofilie, trombocitopenie, astenie şi lipsă de eficacitate. Nu se cunoaşte frecvenţa apariţiei acestor reacţii adverse
Ca şi în cazul utilizării altor antagonişti ai angiotensinei II s-au raportat cazuri izolate de edem angioneurotic, urticarie şi alte evenimente adverse înrudite.
Rezultate ale testelor de laborator
Ocazional, s-au observat scăderea valorilor hemoglobinei sau creşterea valorilor plasmatice ale acidului uric, mai frecvent în timpul tratamentului cu telmisartan decât în cazul administrării placebo. În timpul tratamentului cu telmisartan s-au observat creşterea valorilor creatininemiei sau creşterea concentraţiilor plasmatice ale enzimelor hepatice, dar aceste modificări ale rezultatelor testelor de laborator au avut o frecvenţă similară sau mai mică decât în cazul administrării placebo.
În plus, după punerea pe piaţă a telmisartanului, s-au raportat cazuri de creştere a creatin fosfochinazei sanguine (CPK).
4.9 Supradozaj
Cele mai probabile manifestări ale supradozajului cu telmisartan sunt de aşteptat să fie hipotensiunea arterială şi tahicardia; de asemenea, poate să apară bradicardie. Telmisartanul nu este eliminat prin hemodializă. Pacienţii trebuie monitorizaţi cu atenţie, iar tratamentul trebuie să fie simptomatic şi suportiv. Abordarea terapeutică depinde de durata de timp scursă din momentul ingestiei şi de severitatea simptomelor. Măsurile recomandate includ inducerea vărsăturilor şi/sau lavajul gastric. Administrarea de cărbune activat poate fi utilă în tratamentul supradozajului. Trebuie monitorizate frecvent valorile concentraţiilor serice ale electroliţilor şi creatininei. În cazul apariţiei hipotensiunii arteriale, pacienţii trebuie aşezaţi în poziţie supină şi trebuie să li se administreze soluţii pentru substituţie rapidă a plasmei şi electroliţilor.
5. Proprietăți farmacologice
5.1 Proprietăţi farmacodinamice
Grupa farmacoterapeutică: antagonişti ai angiotensinei II, codul ATC: C09CA07.
Telmisartanul este un antagonist specific al receptorilor angiotensinei II (de tip AT1), eficace după administrare pe cale orală. Telmisartanul deplasează angiotensina II, cu afinitate foarte mare, de pe locul său de legare la nivelul subtipului de receptor AT1, responsabil de acţiunile cunoscute ale angiotensinei II.
Telmisartanul nu are activitate agonistă parţială la nivelul receptorului AT1. Telmisartanul se leagă selectiv de receptorul AT1. Legarea este de lungă durată. Telmisartanul nu prezintă afinitate pentru alţi receptori, inclusiv receptorii AT2 sau alţi receptori AT mai puţin caracterizaţi. Rolul funcţional al acestor receptori nu este cunoscut, nici efectul posibilei lor suprastimulări de către angiotensina II, a cărei concentraţie este crescutã de către telmisartan. Concentraţia plasmatică a aldosteronului este scăzută de către telmisartan. Telmisartanul nu inhibă renina plasmatică umană şi nu blochează canalele ionice.
Telmisartanul nu inhibă enzima de conversie a angiotensinei (kininaza II), enzima care degradează, de asemenea, bradikinina. De aceea, nu este de aşteptat potenţarea reacţiilor adverse mediate de bradikinină.
La om, administrarea unei doze de 80 mg telmisartan inhibă aproape complet creşterea provocată tensiunii arteriale determinată de angiotensina II. Efectul inhibitor se menţine peste 24 ore şi este încă măsurabil timp de până la 48 ore.
Activitatea antihipertensivă devine treptat evidentă în decurs de 3 ore după adminsitrarea primei doze de telmisartan. Reducerea maximă a tensiunii arteriale se realizează în general în 4 – 8 săptămâni după începerea tratamentului şi se menţine pe parcursul terapiei de lungă durată.
Efectul antihipertensiv persistă constant peste 24 ore după administrare şi include cele 4 ore dinaintea administrării dozei următoare, aşa cum arată măsurătorile tensiunii arteriale efectuate în ambulator.
Aceasta se confirmă şi prin raportul concentraţiei înaintea dozei următoare/concentraţie maximă, care se menţine în mod consistent peste 80%, valoare observată după administrarea dozelor de 40 şi 80 mg telmisartan, în studiile clinice controlate cu placebo.
Există o tendinţă aparentă a unei relaţii dependente de doză, referitor la timpul de revenire la valoarea iniţială a tensiunii arteriale sistolice (TAS). În această privinţă, datele privind tensiunea arterială diastolică (TAD) sunt inconsistente.
La pacienţii cu hipertensiune arterială, telmisartanul reduce atât presiunea sistolică cât şi pe cea diastolică fără a afecta frecvenţa pulsului. Contribuţia efectului diuretic şi natriuretic al medicamentului la activitatea sa hipotensoare este încă în curs de definire. Eficacitatea telmisartanului ca antihipertensiv este comparabilă cu cea a altor medicamente reprezentative aparţinând altor clase de antihipertensive (aşa cum demonstrează studiile clinice care compară telmisartanul cu amlodipina, atenololul, enalaprilul, hidroclorotiazida şi lisinoprilul).
După întreruperea bruscă a tratamentului cu telmisartan tensiunea arterială revine treptat, în decurs de câteva zile, la valorile iniţiale, fără evidenţierea unei hipertensiuni de rebound.
Frecvenţa tusei chintoase a fost semnificativ mai mică la pacienţii trataţi cu telmisartan decât la cei trataţi cu inhibitori ai enzimei de conversie, aşa cum arată studiile clinice care compară direct cele două tratamente antihipertensive.
În prezent nu se cunosc efectele benefice ale telmisartanului asupra mortalităţii şi morbidităţii cardiovasculare.
5.2 Proprietăţi farmacocinetice
Absorbţie
Absorbţia telmisartanului este rapidă, dar cantitatea absorbită variază. Biodisponibilitatea absolută medie pentru telmisartan este de aproximativ 50%.
Când se administrează telmisartan împreună cu alimente, scăderea ariei de sub curba concentraţiei plasmatice în funcţie de timp (ASC0-∞) a telmisartanului variază de la aproximativ 6% (în cazul administrării dozei de 40 mg) la aproximativ 19% (în cazul administrării dozei de 160 mg). La 3 ore după administrare, concentraţiile plasmatice sunt similare, indiferent dacă telmisartanul a fost administrat în condiţii de repaus alimentar sau cu alimente.
Este probabil ca mica scădere a ASC să nu producă o scădere a eficienţei terapeutice.
Nu există o relaţie liniară între doze şi concentraţiile plasmatice. Cmax şi, în mai mică măsură ASC, cresc disproporţionat în cazul administrării dozelor peste 40 mg.
S-au observat diferenţe ale concentraţiilor plasmatice în funcţie de sex, Cmax şi ASC fiind de aproximativ 3, respectiv 2 ori mai mari la femei comparativ cu bărbaţi.
Distribuţie
Telmisartanul se leagă în mare măsură de proteinele plasmatice (> 99,5%), în principal de albumină şi de alfa-1 glicoproteina acidă. Volumul aparent de distribuţie mediu în condiţii de echilibru (Vdss) este de aproximativ 500 litri.
Metabolizare
Telmisartanul este metabolizat prin glucuronoconjugare. Nu s-a demonstrat nici o activitate farmacologică a formei conjugate.
Eliminare
Telmisartanul este caracterizat printr-o curbă de epurare biexponenţială cu un timp de înjumătăţire plasmatică prin eliminare de peste 20 ore. Concentraţia plasmatică maximă (Cmax) şi în mai mică măsură aria de sub curba concentraţiei plasmatice în funcţie de timp (ASC), cresc disproporţionat cu doza. Nu există dovezi privind acumularea relevantă clinic de telmisartan, în cazul utilizării dozelor recomandate.
Concentraţiile plasmatice au fost mai mari la femei decât la bărbaţi, fără a avea o influenţă relevantă asupra eficacităţii.
După administrare orală (şi intravenoasă), telmisartanul se excretă aproape exclusiv în materiile fecale, în principal sub formă nemodificată. Întreaga excreţie urinară este sub 1% din doză. Clearance-ul plasmatic total (Cltot) este mare (aproximativ 1000 ml/min) comparativ cu fluxul sanguin hepatic (aproximativ 1500 ml/ min).
Populaţii speciale
Pacienţi vârstnici
Farmacocinetica telmisartanului nu diferă la vârstnici faţă de tineri.
Pacienţi cu insuficienţă renală
La pacienţii cu insuficienţă renală moderată până la severă au fost observate concentraţii plasmatice duble.
Cu toate acestea, la pacienţii cu insuficienţă renală supuşi dializei au fost observate concentraţii plasmatice mai mici. Telmisartanul se leagă mult de proteinele plasmatice la pacienţii cu insuficienţă renală şi nu poate fi eliminat prin dializă. Timpul de înjumătăţire plasmatică prin eliminare nu este modificat la pacienţii cu afecţiuni renale.
Pacienţi cu insuficienţă hepatică
Studiile de farmacocinetică la pacienţii cu insuficienţă hepatică au arătat o creştere a biodisponibilităţii absolute până la aproape 100%. Timpul de înjumătăţire plasmatică prin eliminare nu este modificat la pacienţii cu insuficienţă hepatică.
5.3 Date preclinice de siguranţă
În studiile preclinice de siguranţă, dozele care determină expunere comparabilă cu cea dată de dozele din intervalul terapeutic clinic au determinat reducerea parametrilor hematiilor (eritrocite, hemoglobinemie, hematocrit) şi modificări ale hemodinamicii renale (creşteri ale uremiei şi ale creatininei în sânge), precum şi creşterea potasemiei la animalele normotensive. La câine s-au observat dilatare şi atrofii tubulare renale. De asemenea, s-au observat leziuni ale mucoasei gastrice (eroziuni, ulcere sau inflamaţii) la şobolan şi câine. Aceste reacţii adverse mediate farmacologic, cunoscute din studiile preclinice atât pentru inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei cât şi pentru antagoniştii ai angiotensinei II, au fost prevenite prin administrarea suplimentară de sare pe cale orală. La ambele specii s-au observat o activitate crescută a reninei plasmatice şi hipertrofia/hiperplazia celulelor juxtaglomerulare renale. Aceste modificări, comune întregii clase a inhibitorilor enzimei de conversie şi antagoniştilor angiotensinei II, nu par a avea semnificaţie clinică.
Deşi nu există date privind efectele teratogene, studiile la animale au indicat un oarecare risc potenţial al telmisartanului asupra dezvoltării postnatale a puilor: greutate corporală mai mică, deschidere întârziată a ochilor, mortalitate mai mare.
În cadrul studiilor in vitro nu s-au evidenţiat efecte mutagene, nici activitate clastogenă relevantă; la şobolan şi şoarece nu s-au evidenţiat efecte carcinogene.
6. Proprietăți farmaceutice
6.1 Lista excipienţilor
Povidonă (K25), meglumină, hidroxid de sodiu, sorbitol (E420), stearat de magneziu.
6.2 Incompatibilităţi
Nu este cazul.
6.3 Perioada de valabilitate
4 ani.
6.4 Precauţii speciale pentru păstrare
A se păstra în ambalajul original pentru a fi protejat de umiditate.
7. Deținătorul autorizației de punere pe piață
Boehringer Ingelheim International GmbH, Binger Strasse 173, D-55216 Ingelheim am Rhein, Germania